"Mi-am văzut, în treacăt, sufletul. Dar, l-am ignorat. N-aveam timp pentru el. Şi nu voiam să-i ascult durerile şi nemulţumirile. Eram prea grăbită, prea copleşită şi aveam atâtea lucruri importante de făcut…
Dar, într-o zi, m-am trezit pustiită… şi mi-am amintit de sufletul meu, pe care, atâta timp l-am ignorat. Mi-am făcut curaj să-i vorbesc cu sinceritate…
Iartă-mă, al meu suflet! Iartă-mă că am pus alte lucruri şi alte suflete mai presus de tine!
Iartă-mă că te-am împovărat cu griji inutile, cu râuri de lacrimi plânse şi neplânse, cu doruri, cu temeri, cu ură!
Iartă-mă că te-am transformat într-o gară, prin care au poposit tot felul de trecători, care n-au ştiut să te respecte, care te-au murdărit şi care au luat tot ce au putut din tine!
Iartă-mă că te-am locuit cu oameni care nu te-au preţuit şi care au lăsat în urma lor numai tristeţe, durere şi dor!
Iartă-mă că nu ţi-am dat timp pentru dragoste, pentru linişte, pentru iertare, pentru frumos!
Iartă-mă că ţi-am ignorat chemările şi că ţi-am înăbuşit bucuriile!
Iartă-mă că te-am bulversat cu sentimente contrarii şi iluzorii, fiind prea grăbită să iubesc şi că te-am supus rătăcirilor!
Iartă-mă că ţi-am luat pacea şi că ţi-am luat dreptul la fericire!
Iartă-mă că nu am ştiut cât eşti de fragil şi de dependent de iubire!
Iartă-mă!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu