"Că te gândesc, o ştii prea bine -
Şi ştiu c-aşa va fi mereu...
Un „te iubesc” poate oricine
Să-ţi spună, însă, numai eu
Îl pot rosti atât de tare
Încât s-alunge nori şi ploi,
Trecând de lege şi hotare -
Ca sufletul să ţi-l ogoi
Când întristat în ceasuri rele,
Singurătatea-i dă ocol
Săltând cu gândul pân’ la stele –
De acolo mă azvârl în gol
Şi ajung îndată în cămara
În care-nfrigurată stai;
Pe când afară cade seara,
Mă prind de tine ca un scai.
Şi te mângâi şi-mi plimb alene
Degetele prin părul tău...
Când te sărut pe ochi, pe gene –
E atât de bine – că mi-e rău!
...Dacă-ngâmfate îţi par, poate,
Aceste vorbe ce le scriu –
De ce-mi dă sufletul din coate
Ca să rămână tânăr, viu?!
Căci destrămat de disperare
Ades cerea ca să dispar,
Iar azi, călcând legi şi hotare,
La pragul tău, mereu hoinar,
Stă zi şi noapte aşteptând
O vorbă, colo, să-i rosteşti,
Să vadă ochii tăi visând,
Sau doar o clipă să-i zâmbeşti.
Ca-atunci sprinţar, pe neştiute,
O fi bătrân – dar tot ştrengar –
La tine-n suflet să se mute
Fără ca tu să ştii, măcar!
...Că te gândesc - o ştii prea bine...
Eu ştiu c-aşa va fi mereu -
Un „te iubesc” poate oricine
Să-l spună ...altfel ţi-l spun eu..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu